Rosebud

Mă bucur, pur şi simplu mă bucur, că, dacă nu l-au premiat străinii, Restul e tăcere al lui Nae Caranfil a luat o pălărie de premii la „Oscarurile“ româneşti, Gala Gopo. Aşa că simt nevoia să vă mai spun câteva lucruri despre acest film pe care l-am iubit de la prima
vedere.

• Dacii, Columna, Mihai Viteazu, Mircea şi alte filme de mapă şi spadă, cu dosar
verificat de Partid, care fac şi astăzi gloria rafturilor cu DVD, nu pot toate la un loc să mă facă să mă simt român mare, aşa cum reuşeşte Restul e tăcere de Nae Caranfil. Există câteva capodopere în istoria cinematografului românesc, există şi nişte filme bune, dar toate arată o Românie stingheră, undeva în Est. Ţara din Restul e tăcere e o Românie europeană, cu tot antisemitismul, corupţia, vizionarismul şi nebunia care bântuie personajele, ele se mişcă în spaţiul şi timpul continental.

• Când îl văd pe Carol I, întruchipat memorabil de Al. Hasnaş, pe partitura lucrată la milimetru de Nae Caranfil, mă frisonează gândul că România chiar a fost un regat, ca-n legende, că a avut un rege, aşa ca Franţa sau Spania.

- Asemenea lui Robert Zemeckis în Forrest Gump, Caranfil creează o ucronie, o buclă temporală plină de vraja nefiinţei târându-se pe buza realului, de parfumul lui nu va fi fost să fie. Zemeckis pune inventarea rock’n roll-ului pe seama dansului de paralitic în curs de vindecare al lui Forrest; Caranfil imaginează un monolog sfâşietor al mamei căreia i s-a smuls băiatul de la piept pentru a fi trimis în războiul Independenţei pe care marea tragediană Aristizza Romanescu îl spune dintr-o suflare, nesuportând să facă simplă figuraţie printre femeile care jelesc. În filmul din 1912 al lui Grigore Brezeanu, pe care îl putem vedea şi astăzi, Aristizza rămâne mută printre figurante. De ce aparatul de filmat n-a surprins teribilul moment al marii actriţe? Pentru că ploua şi tehnica de atunci nu funcţiona pe ploaie, închide Caranfil bucla, lăsându-ne pe peliculă echivalentul în imagine al sunetului versurilor lui Nichita Stănescu: „Aud pe nenăscuţii câini/ Pe nenăscuţii oameni cum îi latră.“

• Restul e tăcere e şi filmul conştiinţei de sine a cinematografului românesc. Cu largul concurs al aparatului comunist de propagandă, începutul filmului românesc a fost plasat în memoria colectivă în 1949, anul difuzării primei pelicule proletcultiste, Răsună valea, de Paul Călinescu. O jumătate de veac de cinema românesc, plin de naivităţi şi influenţe străine prost asimilate, dar o jumătate de veac, a fost ştearsă din istorie, operaţia inversă adăugirii artistice caranfile. Ca şi cum unui om i-ai şterge copilăria pentru că pe atunci făcea prostii. Producătorul Leon Negrescu privind melancolic cum arde filmul realizat de concurenţa franceză, incendiat de vajnicii jandarmi români: „Ar fi trebuit totuşi să-l văd. Poate era un film bun.“ Dorinţa plină de dispreţ a Aristizzei Romanescu de a fi într-un „film de cinema“, care are doar calitatea
de a-i păstra imaginea pentru posteritate, ceea ce marele teatru al veacului 19, veacul lui Matei Millo, al lui Constantin Nottara, nu avea cum s-o facă. Fantasmagorica, dar fascinanta, idee a lui Leon nebun de a se arde toate filmele produse
de el pentru a plăti cu argintul din emulsia fotografică uriaşele datorii care îl sugrumau. Aceste momente minunate, şi altele, încărcate cu „sense of wonder“, reconstruiesc în capul meu copilăria pierdută a filmului românesc. Şi propria-mi copilărie cinematografică, plină de filme ruseşti „Niemţî na uliţa!“, de tineri ilegalişti luptând cu Siguranţa şi tovarăşi juşti demascând elementele descompuse. În flăcările de final, arde pentru a se naşte din cenuşa filmului lui Nae, Rosebud-ul meu de cinefil român.