Viaţa glorioasă şi mizerabilă a Fantasy-ului românesc

Faţă de SF, un frate mai sofisticat şi mai conceptual, fantasyul are avantajul de a fi mai accesibil şi de a fi mai puţin uzat cinematografic sau în televiziune (valul de ecranizări din ultimii ani tind să anuleze acest avantaj; e suficientă căderea la box-office a unui film cu buget mare pentru a îngropa genul – aşa s-a întâmplat cu westernul). De asemenea, fantasyul are avantajul de a fi bine înfipt în nişa (nişele) literaturii pentru copii şi adolescenţi, pe unde circulă sume uriaşe.

În condiţiile unei pieţe editoriale româneşti avide de crearea unei autonomii în raport cu traducerile, pieţe care încearcă să dibuiască reţeta unor best-sellers made in Romania, fantasy-ul e o momeală prea mare pentru a fi ignorată cu inima
împăcată. De ce? Pentru că e un gen deja (ultra)marketat, cu o cerere prea vânjoasă pentru a lăsa oferta în ofsaid.

Semnul cel mai clar a fost dat de Editura Cartea Românească, cândva fieful mainstream-ului (y compris, după Revoluţie, al literaturii moarte, scrise pentru nimeni & critici literari). Editura, capitalizată parţial după preluarea ei de către Polirom, a încercat să vândă două cărţi promovându-le ca fantasy. „Apărătorii”, de Radu Ciobotea, este un roman istoric fantezist („primul fantasy istoric românesc”, sună reclama
) de peste 1000 de pagini, lipsit de inhibiţii – dovadă că îl combină pe Ştefan cel Mare cu nişte ninja. Nici măcar nu e rău... pentru cine are timp de experimente. A doua carte este un roman scris de un poet – „Întâmplări la marginea lumii”, de Cosmin Perţa –, o aberaţie căznită şi limbută în ciuda dimensiunile reduse.

Până la urmă, nu e mare scofală ce a produs
Cartea Românească, dar e foarte ok ca atitudine.

Altceva? Polirom a publicat două titluri fantasy de referinţă, mai mult
, două capodopere ale literaturii române post-’90 (Radu Pavel Gheo, „Fairia”, 2004, şi Răzvan Rădulescu, „Teodosie cel Mic”, 2006), dar a făcut-o pentru că aşa s-a nimerit, în afara unei strategii
.

Tritonic, prin colecţia fiction.ro, coordonată de sefeistul Michael Haulică, a încercat să deseneze o tentativă mai coerentă de promovare a unor autori români. Lăsându-i la o parte pe Marian Coman (mai curând în genul fantastic) sau pe Roxana Brînceanu, cu „Sharia” (mai curând SF decât urban fantasy, cum a încercat să o eticheteze editura), în fiction.ro a ieşit cel puţin un titlu fantasy remarcabil: Liviu Radu, „Waldemar”, 2007 – un action pur în regim sword & sorcery, din familia „Amber”-ului lui Roger Zelazny. După abandonul lui Haulică, însă, colecţia este pe făraş.Humanitas a testat acum câţiva ani piaţa literaturii pentru copii cu „Realitatea imposibilă”, de Brânduşa Luciana Grosu. Fără consecinţe. E interesant de remarcat că, pe această nişă, o româncă a reuşit totuşi să marcheze, dar... nu în România. E vorba de Flavia Bujor, a cărei carte fantasy „Profeţia pietrelor”, scrisă la 13 ani, a fost publicată în 30 de ţări, inclusiv în Franţa şi Marea Britanie. Nu şi în România. Un mic detaliu: părinţii fetiţei emigraseră în Franţa pe când Flavia avea câţiva ani.

Înainte era mai rău

Oricum, înainte (cu câţiva ani în urmă) era mult mai rău. Pentru fantasy, în România propriu-zis nu exista o piaţă, în condiţiile în care, totuşi, SF-ul a cunoscut – până prin ’96-’97 – o mare vogă. Astfel, din celebra colecţie „Nautilus” a Editurii Nemira (prima serie, nu cea de acum), foarte puţine titluri erau fantasy – în primul rând, câteva titluri de Abraham Merritt. Eventualii autori români erau sub linie. Să amintesc totuşi două titluri fundamentale, apărute în cea mai perfectă obscuritate: Ovidiu Bufnilă, „Cruciada lui Moreaugarin” (Editura Pygmalion, 2001) şi Sebastian A. Corn, „Imperiul marelui Graal” (Editura Diasfera, 2004).

Până la urmă, drama fantasy-ului românesc e de a rămâne legat de underground. Pe scurt, paradoxul e că, deşi genul numără titluri ultraperformante literar, establishmentul critic nu le asimilează canonic (din ignoranţă sau din limitare); pe de altă parte, datorită lipsei unei strategii coerente din partea editurilor, nici piaţa nu le-a ratificat. Din păcate pentru toată lumea.


INFO PLUS

Un scriitor uitat

Cel care a patentat genul fantasy în România este Vladimir Colin (1921-1991), un scriitor aproape uitat astăzi în afara fandomului. „Legendele ţării lui Vam” (1961), „Divertisment pentru vrăjitoare” (în volumul „Capcanele timpului”, 1971: o combinaţie de sword&sorcery şi de Gerard Klein, cel din „Seniorii războiului”), „Grifonul lui Ulise” (1976), ca să nu mai spun de minunatele „Basmele Omului” sunt câteva din titlurile prin care Vladimir Colin rămâne în memoria fanilor.